stăteam şi sorbeam din cafea

la aceeaşi cafenea prăfuită de paşi mereu străini,

în fiecare luni dimineaţa, la aceeaşi oră.

în cafea se învârteau tot felul de lumi

cu oameni trişti sau fericiţi şi-atât

fără vreo viaţă proprie, doar marionete

ale mişcării lingurii şi zaţului aşezat pe fundul ceştii.

apoi te zărisem – veniseşi tu, cu chip de fluture,

să te amesteci în cafea

şi te-au înghiţit valurile negre, amare

iar eu aşteptam să te văd ieşind din ceaşcă

fără să realizez că fluturii

nu ştiu să înoate.

şi tot ce făceam

era să ridic lingura din când în când,

sperând să te găsesc naufragiat

pe vreo insulă de zaţ

şi să-ţi sorb cu buzele

cafeaua prea grea pentru aripi.

dar n-apăreai…

se făcuse seară şi cafeaua se răcise.

tot ce auzeam erau moliile

ce zburau în jurul becului.